VII

Canibalism

Arsuri, lame incinse si ascutite imi sfarteca stomacul. Ochii-mi sunt tulburi si ma ard. Mi-e sete, dar mai mult imi e foame.
Privesc printre gene, siluetele de fum ce trec pe langa mine cu privirile indreptate in jos, cautand linistea sau altceva.
Privesc un chip ce nu-mi spune nimic. Ii vad striatiile creierului netezit de cotidian. Si inca unul, in spatele lui formandu-se un sir.
Nu le vad ochii, nu le vad trasaturile.

Nu mai rezist. Musc cu sete. Simt cum sfasii fibre, simt vene pulsand aritmic, simt cum se sfarama oase.
Ma hranesc avid, din ce in ce mai lacom, fara sa ma pot opri. Ma satur.

Asta ma linisteste si-mi creaza acea stare de moleseala placuta. Ma relaxez.

Simt o durere ascutita in omoplat. Ma sfasie ceva si simt cum rupe bucati din mine, ma devoreaza cu rapiditate.

Inchid ochii de durere, ma rasucesc si musc cu forta, cu ura. Nu slabesc stransoarea. Spasme, zvarcoliri. Ma prabusesc in praf si ne amestecam cu pietre, cu cioburi, cu nisip.

Ma opresc. Ne oprim. Am obosit. Ne-am saturat. Privesc.
Se uita la mine cu ochi salbatici, metalici. Orasul se retrage serpuind pe strazi.
Raman blocat, impietrit, fara grai, fara durere, fara senzatii.
Dispare.
Avea chipul meu.

VI.

Drugi de praf

Siluete in culori aprinse, zgomote, lemn, muzica neptuniana … o oaza fara granite trasate in marele oras. Discutii aprinse sau abia soptite, se amesteca printre privirile imbibate de praf, alcool, fum de tigare. Un micro-univers format din vorbe, chipuri, priviri aruncate in graba, frustrari cotidiene. Ai putea spune ca e anticamera unui terapeut. Endorfine sintetizate in alcool, halucinatii ale unor minti amortite, se izbesc de drugi de praf.

…

Ma fascinau irisii estompati de un machiaj prea gros. Hohot de ras mixat vulgar de alcool in exces…inchid ochii si vad verde. Frunze, fire de iarba zgariate de roua. Nu simt mirosul crud. E doar praf scurs pe drugii ferestrei mici. Imaginile se estompeaza sepia. O lume intr-o culoare.

Vad creiere imbacsite de prea mult sau prea putin, tavalite pe langa marginea bordurii si intreband: asa de lung este Marele Zid? 

Cronometrul ingheata in ultimul sfert de secunda. No more pressure.

V.

Sah 3D pe n table de joc

 Am iesit in lume din nou, asa cum se intampla in fiecare zi. Monoton, repetitiv, dar linistitor. Nu ca as fi un nelinistit. Metroul cu trenuri, anunturi, panouri publicitare, fast-food-uri, oameni, perpetuum-ul mobile secvential, ma fascineaza. In „Subway” se imagineaza lumea ascunsa, un micro-univers independent si izolat in filozofia lui. Mi-au ramas in minte cei doi jucatori de sah din fundal.  Privesc musuroiul uman cum functioneaza pe sfori cu traiectorii matematice, complexe, aproape de haos.

Oamenii sunt ca niste piese de sah, cu propriul rol, o alta culoare, alta forma, cu reguli proprii, miscandu-se pe aceeasi tabla de sah; metroul, trenurile…Fantastica poza: trenul in miscare, ochi adanciti in interior, expresii faciale albe, vorbe abia auzite, mirosuri inghesuite, umezeala…umbra unui parfum „pe care il stiu de undeva”, culori tipatoare, stridentza verbala … sah.

Reginele ies la atac in statia „Piata Romana”. Ataca traseele catre birouri, catre cafenele, magazine, fast-food-uri. Nebunii isi continuua gandurile ireale „bani, masini, femei”, caii fac salturi in absurd „as vrea, dar n-am cum”, pionii se misca in careurile lor si ofteaza. Doar turnurile, privesc suprem si rece „cum trece viata asta”. Regii sunt regine, nebunii sunt cai, pionii sunt orice isi pot imagina. La capat de rand se pot transforma in oricare din ceilalti. Confruntarea e inerenta: “sah la pupaza, mat la gugustiuc” (ca mi-a placut).

 

Ma orbeste soarele. Inchid.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

IV.

E frumos si simplu astazi, afara. Soarele straluceste in frunze, in acoperisuri, in firele de iarba, in lentilele ochelarilor de soare Ray-Ban, in geamurile masinilor ce gafaie pe strazile marelui oras.

Rarisim stralucirile solariene arata ochii inocenti si dintisorii de lapte ai micilor oameni. Intrebari cuminti, pure, gingase iti susura pe la timpane. Iti amintesti, dar nu-ti dai voie sa retraiesti. Si la ce bun ar fi sa te ingropi in amintiri de mult abandonate?

Ma fascineaza fetele oamenilor in metrou, pe strada. Au ramas singurele neuniformizate; cel putin in aparenta. Ce actori de mana a 4-a am devenit toti cei de pe strada! Aceleasi croieli ale hainelor, aceleasi modele, culori, dimensiuni, uniforme de lucru, uniforme de strada … si paradoxal, fiecare in sinea lui se vede unic, si diferit de ceilalti.

Patetic. Contemporan.

 

 

III.

Un mare vartej. Asa vizualizez. Vartej de ganduri de oameni, de locuri, de intamplari. Vin unele peste altele urmand legi nestiute, neimpuse. Separarea corpului de suflet imi rupe contactul cu realitatea, oricare ar fi ea. Afecte, intamplari stranii, vin peste mine, trec prin mine si nu lasa nimic in urma lor, decat crengi rupte si frunze sfasiate. Nu vreau sa stiu de problemele oamenilor din jurul meu, sunt egoist si ei ma vad altfel. Nu vreau sa le dau din ce-i al meu si nu vreau sa impart nimic cu ei, pentru ca-s ale mele. Nici nu le vreau pe ale lor.

Sunt drame, catastrofe, crize. Imi placeau oamenii in forma lor incompleta, bruta, cu multe secrete si lucruri nestiute. Vroiam sa-i pastrez asa, dar nu se poate. Iei si dai, fara sa-ti impui propria vointa. Ar putea fi si altfel dar ai ramane mult prea singur si mult prea departe. Si asa esti departe. Exista pasiune pentru nimic, pentru inexistent? Sunt satul de oameni si de gandurile, problemele si afectele lor.

Si daca ai da timpul inapoi ar fi altfel? - am fost intrebat. Nu, nu ar fi altfel. Ne mintim cum ca ar fi altfel. Destin, cale, carare…

M-am ratacit in ganduri si betie… Ajunge cu atat.

II.

Ma plimb pe strazile marelui oras. Aglomeratie si praf, zgomote intense, suprapuse. Oameni care trec unii pe langa altii, prea ocupati sa observe imagini, culori, sunete si oameni. Visez cu ochii deschisi spre mine. Femeia trece pe langa mine si-mi incarc narile cu mirosul parfumului ei, personalizat de amprenta propriei fiinte. Ma confund cu peretii unei cladiri vechi, prafuite. Sunt doar un privitor si caut sensuri. Nu le gasesc. Cineva imi spunea ca sensurile pure sunt latente in interior. Mirosul parfumului imi staruie-n papile. Nu-mi rezoneaza, nu-mi place intr-un fel deosebit. Calatoresc la voia intamplarii si nu intalnesc nici un obstacol. As putea fi relaxat, dar nu-mi pasa de asta. Zidurile n-au sensibilitati. Vizualizez oamenii sub forma unor fire de lumina alba, laptoasa; unele mai scurte, altele mai lungi. Daca le-as privi in miezul lor ar putea avea si alte nuante. Dar, nu stiu sa le vad asa. Mi-e dor de verde, de nori. Nu pot privi spre cer. Sunt prea identificat cu zidul prafuit. E liniste acolo, intre caramizi si mortar. Alunec…

I.

Am iesit printre oameni. Am mers pe strada, printre ei. Am vazut. Mai trebuie sa ratacesc, pana voi afla sensuri.

Apoi le voi scrie aici.