Un mare vartej. Asa vizualizez. Vartej de ganduri de oameni, de locuri, de intamplari. Vin unele peste altele urmand legi nestiute, neimpuse. Separarea corpului de suflet imi rupe contactul cu realitatea, oricare ar fi ea. Afecte, intamplari stranii, vin peste mine, trec prin mine si nu lasa nimic in urma lor, decat crengi rupte si frunze sfasiate. Nu vreau sa stiu de problemele oamenilor din jurul meu, sunt egoist si ei ma vad altfel. Nu vreau sa le dau din ce-i al meu si nu vreau sa impart nimic cu ei, pentru ca-s ale mele. Nici nu le vreau pe ale lor.
Sunt drame, catastrofe, crize. Imi placeau oamenii in forma lor incompleta, bruta, cu multe secrete si lucruri nestiute. Vroiam sa-i pastrez asa, dar nu se poate. Iei si dai, fara sa-ti impui propria vointa. Ar putea fi si altfel dar ai ramane mult prea singur si mult prea departe. Si asa esti departe. Exista pasiune pentru nimic, pentru inexistent? Sunt satul de oameni si de gandurile, problemele si afectele lor.
Si daca ai da timpul inapoi ar fi altfel? - am fost intrebat. Nu, nu ar fi altfel. Ne mintim cum ca ar fi altfel. Destin, cale, carare…
M-am ratacit in ganduri si betie… Ajunge cu atat.
